între azi şi mâine

copilul fără mamă are urechi ascuţite ca de iepure şi fuge
pe câmpul cu pir şi cicoare în bătaia puştii
copilul
îşi trage seara pătura până sub gât
pătura cu găuri ca stelele
îşi acoperă frigul din trup
un frig plăpând şi cu ruşine
tace când alţii vorbesc murmură bucură-te marie
când alţii cred că el blestemă
până când vin ploile până când se adâncesc văile pe unde curg izvoare
el cel care trăieşte ascuns după icoana unei femei
fură murele sălbatice din cimitirul inocenţilor

micile perfecţiuni ale vieţii

din când în când ceasul meu roşu de pe birou rămâne
cu vreun sfert de oră în urmă prin ce miracol electrostatic nu ştiu
mă trezesc înaintea timpului meu trag minutarul la ora celorlalţi
împing laba piciorului pas cu pas până la baia cu oglindă murdară
mă spăl pe ochi ridic bărbia mulţumind lui dumnezeu că încă pot vedea
lumea în atâtea culori

e mai bine
mă întorc la birou şi şterg mouseul de resturile de piele şi praf
rămase după contact prelungit
cum nu am mângâiat niciodată un trup de bărbat mă gândesc că ei sunt
ca muşchiul moale crescut pe scândurile unui gard
că femeile îi lasă să crească peste ele sau îi curăţă câteodată cu unghiile

dar nu ştiu nimic despre sex
îmi plăceau doar poveştile cu zâne şi zâna zânelor
şi mă îndurera povestea micii sirene care îşi pierde mai întâi glasul
apoi viaţa din iubire
mai ştiam când eram copil că fetele bătrâne sunt scrântite
întrebasem de ce şi mi s-a spus că sunt prea mică să înţeleg

dacă plouă cu soare mă gândesc opreşte-te clipă că eşti prea urâtă
de ce nu

d-ale sfinţilor

ce poate fi mai sfânt decât uleiul spunea vecina de la opt
în timp ce îmi trăgea oasele fragile cu mână statornică
într-un masaj care ar fi scos toţi demonii dintr-o femeie păcătoasă
dar din mine nu

vecina de la opt avea alcovul plin de rugăciuni
arsenie boca şi icoane
umbla la biserică bine înfofolită în baticuri de credincioasă
zâmbea şi spunea că îi plac poeziile mele
aplauda şi mă servea cu ciorbă de toate ierburile
spunea că mai presus de orice omul contează fie că e evreu fie că e ţigan
sau orice altceva

în noaptea aceea m-a lăsat unsă la toate încheieturile
descumpănită pe cearceafurile mele reci şi găurite
nu cred că vă mai amintiţi filmul cu oamenii din subsoluri
care scoteau capul afară doar ca să îi vâneze
pe cei care purtau lumina la ceafă ca apostolii sau sfinţii
erau oameni care mâncau lumina celorlalţi aşa
ca pe o tocăniţă de iepure cu zeamă lămâie
vecina trăia pe vremea când unii îşi imaginau că au harul să vadă
aurele celorlalţi şi că recunosc omul după coajă
fapt care se întâmpla de fapt de veacuri
fiindcă pentru prea puţini contează miezul

şi nu cred că vă mai amintiţi filmul sf în care civilizaţia
e împărţită în vegetarieni şi canibali
cei din urmă crescându-i pe ceilalţi ca să îi mănânce periodic
după ce îi hipnotizează şi le oferă o postată de timp
într-un paradis terestru unde ei se pot chiar iubi şi înmulţi
astfel eu stăteam unsă pe corp gândindu-mă că
masajul e bun întotdeauna dar uleiul nu

peste vreo câţiva ani vecina de la opt a recunoscut că a lucrat
toată tinereţea în mediu toxic la tipografie
sau cel puţin aşa spunea soţul ei care fuma numai la bucătărie
fuseseră împreună prin italia
ea a zăcut mai multe luni şi a murit tuşind de cancer pulmonar

Povestea iepei de sub grui

Ale tinereţii valuri…cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării…

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăţ să călăresc. Nu era vorba de dorinţa de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensaţiei. Fusesem crescută cu hrană consistentă şi fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul şi patinajul şi toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoinţa părinţilor, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educaţie multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăţ să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreţinea visul, povestindu-mi că ea a învăţat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereţii m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare şi blând, obişnuit cu munci grele şi uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învăţat să călărească pe Doina de când avea mai puţin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate şi din cauză că familia mea întreţinea ideea că eu aş fi bună doar pentru buchisit şi prea neîndemânatică să ţin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota şi toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, să mă urc pe iapă şi mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap uşor, aşa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăţa să merg pe bicicletă. Dar nu am învăţat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simţit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de şea şi strângând în pumni hăţul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Şi, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe uliţa principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcuşul, iapa dădea semne uşoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc uşor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster …succesiunea mişcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit şi s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă şi am strâns din dinţi şi m-am ţinut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat uşor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit şi a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Uşor zgâriată şi descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură şi fără şea, dar visul de a reuşi într-o zi nu a dispărut de tot.

strada mântuleasa

era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor

îndrăgostiţii cu tălpi subţiri păşeau pe marginea bordurilor
învăţau mersul orbeşte ochi în ochi
ca într-un facebook citadin
oamenii îşi schimbau între ei fotografiile de nuntă sau botez
uite eu îţi dau morţii mei trecutul meu de la adam şi eva
tu mi-i dai pe ai tăi
stăm de vorbă discutăm despre discuţii cuvântăm despre cuvinte
câte unul încerca să spună ceva de capul lui după care se înstrăina
uita până şi de cel carele eşti în ceruri
intra la apă agăţat de firele electrice
ca o şosetă desperecheată

era la începutul mileniului trei
când mulţi credeau încă în biblia lui robinson crusoe
ţâşnea iarbă încă grasă în păşune şi asta era de mirare